fals tratat despre coada

3 decembrie 2006
eram prea mic ca sa ma simt umilit, ‘calcat in picioare’ de regim, la coada implacabila de dinainte de ’89. o vedeam insa ca pe cea mai urata corvoada a vremii. sentimentul s-a pastrat bine mersi pana azi. in cele mai multe cazuri renunt fara regrete la cumparaturi, bilete, platit facturi si orice altceva daca observ ca in fata mea se afla adunate la rand mai mult de 7-8 persoane. cand sunt nevoit stau totusi, dar am nevoie de eforturi sustinute pentru a-mi stapani nervozitatea si pentru a evita certurile cu vanzatorul/incasatorul sau ce o fi el.
 
cozile se formau la aproape orice din cate imi amintesc, dar, pentru variatie probabil, nu erau croite dupa acelasi calapod . coada la paine de la alimentara ‘albina’ spre exemplu (nici acum nu stiu de unde-i venea numele), era cea mai simpla, cu atat mai mult cu cat in 99% din cazuri eforturile erau incununate de succes – achizitionarea produsului. in plus, mai gaseam paine si la ‘pistruiatul’, ailalta alimentara din zona.
coada la carne era statica ca un film de Kim Ki-Duk. atent supravegheata si controlata, dar ingrozitor de statica. prin comparatie, cea la inghetata era exploziva. marfa era adusa la chioscul de vizavi de alimentara si se termina foarte repede. o scurta imbulzeala si gata. liniste si zambete multumite.
eram relativ mic si neexperimentat. din cauza asta, cea mai dificila mi se parea coada care se forma la cinematograf la filmele ‘bune’. daca veneam inaintea spectacolului nu aveam nicio sansa sa prind bilete. aici nu mai existau ca la alimentara oameni care sa controleze randul si vanzatori care sa ameninte ca ‘nu mai dau’. era doar o lupta surda iar in unele cazuri imbulzeala nu mai avea nicio forma, doar un nucleu care bolborosea si mai multi oameni care incercau sa il penetreze de pe margine. cei inadaptati erau azvarliti inapoi.

cozile din timpul zilei erau incredintate, dupa un obicei aproape institutionalizat, unei pensionare de pe scara (ce-i dadeau oare ai mei drept rasplata?). nu! viata nu era insa atat de usoara pentru mine. de cumparat putea cumpara si pentru noi dar trebuia sa aduca dovezi serioase: cartela (la produsele la care exista asa ceva) si un membru al familiei. tata era la serviciu, mama la fel, frate-miu mai mare decat mine, prin urmare eram victima sigura. nu mai stiu cate ore mi-am pierdut pe langa coada sau la coada, impreuna cu alti nefericiti de varsta mea, numai pentru o scurta figuratie in scena finala, cand pensionara cu pricina ma prezenta vanzatoarei. nici macar nu aveam vreo replica in filmul asta absurd.

ah, si inca ceva. cozile cu adevarat mari, la produsele cele mai cautate, se formau invariabil in spatele alimentarei, unde se vindea direct din depozit la un ghiseu micut. poate era vorba despre lipsa de spatiu din alimentara, poate de dorinta de a controla mai bine coada si renuntarea la produse. in momentul ala, coada, cu cei implicati direct, cu copii de pe margine, cu oamenii care treceau si mai discutau cu actorii, era cel mai important eveniment al cartierului. 

***

Cantitatea insuficienta si intarzierea vanzarii sunt, practic, strategii de prezervare a resurselor si, in general, a puterii. ca efect al stradaniilor sistemului de a nu scapa de sub control resursele, iau nastere cozile. ele intarzie si limiteaza achizitionarea bunurilor (…). vanzatorul este reprezentantul sistemului in fata cozii. din moment ce sistemul mai curand se straduieste sa nu vanda marfa decat sa o vanda, gestionarul seamana mai degraba cu un paznic al produselor. banii pe care ii incaseaza reprezinta oarecum o functie secundara a lui. ( Dan Lungu , Avatarurile cozii in socialismul de tip sovietic – Viata cotidiana in comunism, Polirom 2004)  

Tags:



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X